Viața Sf. Ioan Iacob de la Hozeva, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru-Vodă

  1. SFÂNTUL IOAN IACOB ROMÂNUL – ISIHASTUL PUSTIEI DIN ȚARA SFÂNTĂ

Motto: „De aș avea lacrimi de sânge, cu ele aș scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi și pentru urâciunea și tulburarea care domnesc între noi!”

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-foto-1ARGUMENT

Sub soarele arzător și liniștea începutului de lume a pustiei Hozevei, pe un drum de piatră ce coboară șerpuit spre inima muntelui, se ridică zveltă într-o uimitoare oază de verdeață și răcoare, săpată într-un perete de stâncă, Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul care găzduiește de peste trei decenii, moaștele Sfântului Ioan Iacob Românul. Trecut în rândul sfinților de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, prăznuit de atunci în fiecare an la 5 august de către credincioșii români, Sf. Ioan Iacob este înscris începând cu anul acesta și în filele calendarului Bisericii Ierusalimului pe data de 28 iulie, ziua descoperirii moaștelor sale, după ce la 31 ianuarie 2016 Patriarhia Ierusalimului a dat citire Actului Sinodal de recunoaștere a sfințeniei Cuviosului Părinte Ioan Iacob de la Neamț la sfârșitul Sf. Liturghii săvârșite la Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul. Clipă de sărbătoare și bucurie duhovnicească care ne oferă prilejul întâlnirii cu Sf. Ioan Iacob Românul în paginile ce urmează.

REPERE BIOGRAFICE. PRIMII ANI DE VIAȚĂ ÎN TINDA SATULUI  NATAL

În urmă cu 103 ani, la Crăiniceni sus, pe malul Prutului, în luna lui Cuptor, ziua 23, se năștea un sfânt. Din vechea biserică din lemn, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, în care a fost botezat pruncul Ilie Iacob, născut la câteva zile după prăznuirea marelui proroc tesvitean, se mai păstrează Sfântul Chivot, clopotul și alte câteva obiecte de cult, printre care și două potire, astăzi duse la muzeul satului, presupunându-se că din aceste potire copilul Ilie a gustat trupul și sângele Domnului. Cei doi sfinți proroci: Ilie Tesviteanul și Ioan Botezătorul aveau să-i oblăduiască întreaga viață și să-i conducă pașii chiar în locurile în care ei înșiși au pustnicit și au primit descoperirile Duhului Sfânt.

Născut într-o familie simplă și credincioasă de plugari, Ilie avea să guste din amărăciunea unei copilării pline de privațiuni, văduvită de ocrotirea ambilorioan-iacob-copil1 părinți: mama, Ecaterina îl părăsește la doar șase luni din pricina unei boli infecțioase, iar tatăl, Maxim, recrutat să lupte în primul război mondial, cade pe front, în Ungaria când Ilie avea trei ani, în anul 1916. Singurul reazem până la vârsta de 10 ani, îl va afla în persoana bunicii dinspre tată, Maria Iacob, văduvă de mai mulți ani care își va jertfi spre creșterea pruncului Ilie, ultimele puteri ale bătrâneții precum și dorința ascunsă a inimii de a-I închina lui Dumnezeu zenitul vieții sale, într-o mănăstire. De la grija de a-l alăpta la mamele tinere din apropiere și de a-l hrăni din puținul pe care îl câștiga din truda lucrului la câmp până la dăruirea cu care l-a deprins cu rugăciunile, metaniile și slujbele Bisericii, bunica Maria va rămâne pentru Sf. Ioan, icoana vie a sfințeniei pe care o va zugrăvi peste ani în poeziile sale: „Bunica, – spunea el – , Dumnezeu s-o ierte,/ Mi-a semănat de timpuriu/ În suflet tainele credinței/ Și rodul lor mă ține viu./ O, scumpa mea, bătrână sfântă,/ Eu tot ce am, îți datoresc,/ Căci m-ai adus la cunoștința/ Părintelui Celui ceresc” (Brațele părintești).

În anul 1920, Ilie Iacob trece pentru prima oară pragul școlii primare din Crăiniceni. Râvnitor la învățătură, însetat să cunoască cât mai mult, pilduitor în purtare, Ilie purta în sufletul lui plămada curăției și a înțelepciunii duhovnicești, harisme cu care Dumnezeu avea să-l binecuvânteze cu prisosință în viața de monah. După moartea bunicii survenită în anul 1923, Ilie este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care mai avea acasă șase copii. Viața grea, marcată de lipsa afecțiunii părintești, de sărăcie, de munca istovitoare la câmp și la treburile gospodăriei unchiului său, îl va pregăti pentru osteneala înfruntărilor duhovnicești din arena mântuirii. Cu sufletul împresurat din toate părțile de înstrăinare, tânărul Ilie își va găsi mângâierea sufletească în rugăciune și în lectura cărților sfinte.

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-8-ilie-in-vesminte-populare-romanestiPRIETEN DEVOTAT AL CĂRȚII ȘI AL RUGĂCIUNII ÎN ANII GREI DE LICEU

Silința copilului Ilie pentru învățătură îl convinge pe unchiul lui să-l lase să urmeze mai departe gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” (1924-1928) din Lipcani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cernăuți (1928-1932), al cărui examen de bacalaureat îl absolvă printre primii. Anii de liceu au fost ani de renunțări și lipsuri. Neavând cu ce să-și cumpere cărțile necesare studiului, tânărul Ilie este nevoit să le împrumute de la dascălii săi și să le citească peste noapte ca să le poată înapoia a doua zi. La recomandarea directorului liceului, primește să mediteze copilul unui boier care în schimbul ajutorului primit, se oferă să-i acopere cheltuielile școlare. Vacanțele erau tot răstimpuri de jertfă și renunțare în care Ilie îl ajuta pe unchiul Alecu la câmp și treburile gospodăriei. Preotul Gheorghe Lazăr, consătean și coleg de liceu al Sf. Ioan Iacob își amintește: „Era un mare admirator al naturii și frumosului. Nu-i plăcea să piardă timpul în discuții cu tinerii iubitori de glume, de povestiri nerușinate și jocuri de tot felul. În timpul liber, mai degrabă își lua o carte de literatură sau studia într-un domeniu, stând retras într-un loc preferat din livada părintească sau în câmp. Se recrea ascultând cântecul păsărilor sau admirând cerul înstelat în timpul nopții”. Dornic să micșoreze distanța care îl despărțea de Dumnezeu și să răspundă chemării lăuntrice de a îmbrățișa viața monahală printr-o lepădare totală de pământescul vieții efemere, tânărul Ilie, după ce își susține bacalaureatul, se adâncește în rugăciune și se împotrivește îndemnurilor de a urma Facultatea de Teologie din Cernăuți, preferând să muncească un an de zile pe moșia boierului din Cozmeni, în așteptarea încredințării divine cu privire la calea pe care trebuia să o apuce spre a-I urma lui Hristos.

CHEMAREA PE CALEA VIEȚII MONAHALE

Deși avea doar 20 de ani, Sf. Ioan Iacob înțelege că sensul întregii vieți monahale este să trăiești, nu doar imitându-L pe Hristos dinafară, ci făcându-L pe Hristos să trăiască în chip real în adâncul ființei. De aceea mâna puternică cu care se va agăța strâns de haina lui Dumnezeu va fi rugăciunea. Într-una din zile, pe când se ruga singur pe câmp, după stăruitoare cereri și lacrimi fierbinți, treaz fiind, aude un glas: „Mănăstirea!”. Nemaișovăind vreo clipă în frământări și neliniști zadarnice, își ia rămas bun de la boierul din Cozmeni și merge la arhimandritul Eugen Laiu, slujitor al Mitropoliei și părinte duhovnicesc al tânărului Ilie, spre a-i cere binecuvântarea să intre ca viețuitor în obștea Mănăstirii Neamț, păstorită în acea vreme de Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei și Patriarh al României.Sf. Ioan Iacob in ziua calugariei

Vara anului 1933 îl găsește pe Ilie poposind în satul natal, rugându-se la crucile părinților din cimitir și la icoana Maicii Domnului din biserica Crăinicenilor. În corabia inimii, numele lui Hristos este adânc înfipt ca o ancoră, iar harul îi zdruncină întreaga alcătuire a firii, insuflându-i puteri nebănuite: va merge pe jos mai bine de 150 km din satul natal până la Suceava, arzând de dorința de a se închina moaștelor Sf. Ioan cel Nou spre a-i cere mijlocirile. Praznicul Adormirii Maicii Domnului din vara anului 1933 îl va sărbători în lavra Neamțului. În consemnările părintelui Claudie Derebeanu, pe atunci frate în aceeași mănăstire, găsim frânturi din impresiile pe care i le-a făcut tânărul Ilie când a pășit pentru prima oară pe poarta așezământului nemțean: „Eram în fața mănăstirii când a apărut un tânăr uscățiv și blând, cu fața senină și cu ochi albaștri. Îmbrăcat simplu, dându-și jos pălăria și ținându-și bagajul în mână, s-a închinat smerit în fața icoanei Înălțării Domnului din fața clopotniței de la intrarea în mănăstire. Apoi a intrat în biserica mare, unde s-a rugat îndelung înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului”. La câteva zile de la venirea sa la Neamț este închinoviat și trimis sub ascultarea părintelui schimonah Iov Burlacu, farmacistul mănăstirii, pe care se va strădui să-l urmeze în nevoința aspră, în post, tăcere, smerenie, neîncetata rugăciune, împlinindu-și totodată și îndatoririle de îngrijitor la bolnița mănăstirii.

PRIMELE LICĂRIRI ALE DORULUI DE LOCURILE SFINTE. ÎN CĂUTAREA ISIHIEI

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-10-la-ierusalim-in-fata-sf-mormant-in-anul-1937Hotărât să se înstrăineze definitiv de tărâmul patimilor, neobosit în arzătoarea căutare a lui Hristos, Sf. Ioan tânjește din ce în ce mai mult să plece la Locurile Sfinte și aflând de intenția părintelui duhovnic, Ioachim Spătaru de a se închina la Mormântul Domnului, îl urmează împreună cu fratele Claudie. Ajunși la Prefectura orașului Piatra Neamț pentru procurarea pașapoartelor, li se respinge cererea de întocmire a actelor pentru că cei doi tineri nu aveau stagiul militar satisfăcut. Fără să se descurajeze, aceștia pornesc spre Ministerul de Interne de la București, sperând într-o excepție de la regulă. După primirea aceluiași refuz (iunie 1934), Sf. Ioan ia o hotărâre neașteptată care stârnește uimirea fratelui Claudie, după cum el singur ne mărturisește: „La întoarcere am avut o mare surpriză. În Gara de Nord, fratele Ilie s-a despărțit de mine, plecând spre mănăstirile din Oltenia. Când am ajuns la Mănăstirea Neamț, părintele stareț m-a dojenit aspru pentru pierderea fratelui Ilie și pentru că plecasem fără blagoslovenie. Fratele Ilie era prețuit în mănăstire pentru calitățile sale și viața pilduitoare. Până la urmă a fost socotit vinovat părintele duhovnic, pentru că ne-a încurajat pe acest drum”.

Peregrinarea Sf. Ioan pe la mănăstirile Turnu, Stânișoara, Cozia, Bistrița și Frăsinei, pe la peșterile și chiliile din jur nu este decât urmarea dorului de liniștea pustiei care începe să-i pârjolească tot mai dureros tainițele sufletului. Impresionat de frumusețea și tihna plaiurilor care înconjurau Mănăstirea Turnu și de străvechile tradiții de viață sihăstrească ale locului, rămâne aici vreme de un an, ajutând la refacerea bisericii distrusă de un incendiu. Fostul stareț al Mănăstirii Turnu, părintele Calist Bobu, ni-l descrie astfel: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua și noaptea și făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu îl respectam ca pe un om de omenie, de nădejde… Mi-a părut rău după el și m-am rușinat că a plecat un astfel de om de la mine”. În arhiva Episcopiei Argeșului se păstrează cererea adresată de fratele Ilie Iacob episcopului Nichita, datată 22 octombrie 1935, în care, după ce prezintă câteva aspecte legate de viețuirea sa la mănăstirile Neamț și Turnu, părintele Ioan arată că este chemat înapoi la Neamț atât de stareț cât și de mitropolitul Moldovei (care era atunci Nicodim Munteanu, fostul lui stareț), cerând ieșirea definitivă de la Mănăstirea Turnu.

SERVICIUL MILITAR ȘI TUNDEREA ÎN MONAHISM

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-9-infirmier-la-regimentul-29-infanterieRevenind în Moldova, între anii 1934-1935, este nevoit să-și îndeplinească serviciul militar la Regimentul 29 Infanterie Dorohoi ca infirmier, îngrijind cu multă dăruire de cei bolnavi, după care se întoarce la Mănăstirea Neamț unde pentru iubirea lui de carte, Dumnezeu îi rânduiește ascultarea de bibliotecar pe care o va împlini cu toată osârdia în ciuda reumatismului pe care îl capătă între zidurile reci ale bibliotecii nemțene, boală care îl va chinui întreaga viață. Manuscrisele vechi, cuprinzând învățătura Sfinților Părinți, adunate la Neamț prin osteneala Sfântului Paisie Velicikovschi și a ucenicilor săi, îi vor fi hrană duhovnicească și izvor de necurmată rugăciune. Din comoara de har a învățăturilor patristice va avea grija să împartă merinde duhovnicești și fraților de mănăstire, doborâți de ispite și necazuri: „Părintele Ioan dădea în fiecare zi cărți părinților din mănăstire. Iar dacă vedea vreun frate întristat, îndată îl întreba: «Ai citit Viețile Sfinților? Dar Patericul și Alfavita sufletească?». Apoi îi zicea: «Citește, frate, cu luare aminte cartea aceasta, spovedește-te Calugaria Sf. IOan Iacobși nu lipsi de la biserică și îndată te vei liniști!”. Tot ca ascultare obștească preda și lecții de limba română fraților care se găseau la Școala monahală.

La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin monahal de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, primind la călugărie numele de Ioan. Credincios făgăduințelor făcute înaintea lui Dumnezeu, monahul Ioan își înăsprește viața, îndoind postul, rugăciunea, metaniile, cugetarea la tainele dumnezeiești, alinându-și setea de pustie în posturile de peste an când i se îngăduia retragerea la schiturile Icoana și Pocrov. În același timp visul scump de a se închina la Locurile Sfinte îi stăruie asiduu în suflet.

ANP192012012CĂLĂTOR LA LOCURILE SFINTE ȘI NEVOITOR LA MĂNĂSTIREA SF. SAVA

În toamna anului 1936, năzuința fierbinte de a ajunge la Mormântul Domnului începe să prindă un nou contur. Cu binecuvântarea mitropolitului Nicodim și a starețului începe pregătirile de plecare, procurându-și banii trebuincioși călătoriei din partea de moștenire ce-i revenea de la părinți, bani suficienți ca să acopere și cheltuielile drumului pentru alți doi părinți de la Mănăstirea Neamț care doreau să-l însoțească: ieromonahul Claudie Derebeanu și monahul Damaschin. În noiembrie 1936 vor porni pe mare, cu vaporul către Țara Sfântă din portul Constanța spre portul Haifa, urmând să-și plece genunchii la picioarele crucii de pe Golgota, pe piatra Sf. Mormânt și la toate locurile sfințite de prezența pământească a Mântuitorului din Iudeeea, Galileea și Samaria. Impresionați de viața monahală aspră și tipiconală a Mănăstirii Sf. Sava, precum și de tradiția pustnicească din Valea Iordanului, cei trei pelerini primesc binecuvântarea să ierneze în pustiul Iudeei, la Sf. Sava, având bucuria să se nevoiască alături de alți frați români: ieromonahul Ignatie Rădulescu, ierodiaconul Veniamin Trifan, monahul Ștefan, fratele Ioan Pârâială, care mai târziu va deveni ucenicul credincios până la moarte al Sf. Ioan.

Însetat să-și alipească sufletul de izvorul răcoros și nesecat al iubirii dumnezeiești în arșița pustiei, Sf. Ioan îi cere Patriarhului Damianos binecuvântarea de a rămâne la Mănăstirea Sf. Sava, fiind închinoviat în obște după îndelungi insistențe. Vreme de opt ani, cu mici întreruperi, se va dărui cu toată ființa slujirilor de paraclisier, infirmier, ghid, ajutor de iconom și bibliotecar, într-o tăcută și tainică răstignire pe crucea pătimirii. Înzestrat cu darul de a învăța cu ușurință limbi străine, dornic să traducă din scrierile Sfinților Părinți din limba greacă în română, Sf. Ioan ajunge în scurt timp să stăpânească greaca, araba și engleza. Anii grei ai războiului îl găsesc slujind bolnavii de la bolnița mănăstirii, cei mai mulți dintre ei arabi și beduini din împrejurimi care alergau să-și aline rănile trupului la „doctorul mănăstirii”, cum era supranumit de localnici, Sf. Ioan.

Și cum tot cel ce încearcă să urmeze lui Hristos, oriunde se duce, negreșit rabdă multe zdruncinări, Sf. Ioan are parte de o grea încercare într-una din zile în care se întorcea de la Ierusalim cu provizii pentru mănăstire. În plină zi este atacat de beduinii care căutau să-l omoare pe iconomul Pavel pentru împotrivirea acestuia de a mai cumpăra provizii de la ei. Recunoscut în ultima clipă ca fiind „doctorul mănăstirii”, acoperit sub omoforul Maicii Domnului, scapă nevătămat din împresurare.

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-15-sf-ioan-in-stanga-in-fata-pesterii-sale-din-pustiul-hozevei-cu-monahul-pavel-in-dreaptaEREMIT ÎN PUSTIUL IORDANULUI

Tumultul anilor de război își pune amprenta nefastă și peste viața liniștită a Mănăstirii Sf. Sava. Preschimbarea lavrei într-un spital pentru îngrijirea beduinilor care asaltau mănăstirea în număr tot mai mare, lipsa tihnei sufletești care să-i înlesnească coborârea în adâncurile ființei acolo unde mâna lui Dumnezeu te cuprinde gingaș și te ridică la cer, îl determină pe Sf. Ioan să ceară blagoslovenia părintelui Sava de a se retrage în anul 1939 împreună cu un alt frate român, Acachie, în pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. La 2 km. de Mănăstirea Sf. Gherasim, aproape de Iordan, pândiți pe drumul de căutare al unui loc de isihie, de colții unei hiene care îi urmărea de aproape fără să aibă însă slobozenia cerească de a se năpusti asupra lor, cei doi nevoitori găsesc peștera Kalomona. Umiditatea crescută din peșteră care îi silea să aducă apă de la Mănăstirea Sf. Gherasim, asprimea viețuirii în pustie îi provoacă fratelui Acachie o boală de plămâni și îl forțează să se întoarcă în România. Locul îi va fi luat de alt nevoitor și iubitor de isihie, părintele Ioanichie Pârâială care ne mărturisește: „L-am rugat pe Cuviosul Ioan să mă primească cu dânsul în acea peșteră. Și am sihăstrit amândoi în peștera Kolomona un an și jumătate în lipsuri și ispite foarte grele. Dinafară ne supărau lipsa de hrană și de apă, bolile – mai ales reumatismul, din cauza umidității și a sării – și dizenteria care l-a lovit pe părintele Ioan, încât credeam că va muri. Iar dinlăuntru ne supărau gândurile, nălucirile diavolești, singurătatea și celelalte ispite pustnicești. Totuși aici ne rugam mult, posteam mult, dormeam câteva ceasuri pe o scândură, citeam cărți sfinte, cântam, săvârșeam cele șapte laude zilnic și privegheam. Noaptea mai ales, părintele Ioan se liniștea singur în pustie, nu departe de peșteră și se ruga mult cu mâinile ridicate spre cer, așa cum îl îndemna Duhul Sfânt”. În singurătatea peșterii Kolomona, Sf. Ioan va traduce din greacă în română Acatistul Bunei Vestiri și Prohodul Maicii Domnului.

146011_iacob_hozevitulNECAZURILE, SEMNELE DUMNEZEIEȘTII ALEGERI

Cu inima subțiată de post și rugăciune, străvăzătoare prin harul pocăinței, Cuviosul Ioan se vede aruncat în sabia unei noi suferințe: vreme de nouă luni (1940-1941) va sta închis într-un lagăr pe Muntele Măslinilor destinat prizonierilor de război germani și italieni de către stăpânirea britanică suverană peste Țara Sfântă în anii zbuciumați ai războiului.  După ce este eliberat, slăbit de boală și de asprele încercări, se întoarce la Mănăstirea Sf. Sava. Adâncit într-o fierbinte și stăruitoare rugăciune în care Sf. Ioan cere lui Dumnezeu vindecare de boala dizenteriei care îi măcina trupul, primește tămăduire de la Sf. Teodosie cel Mare, la ale cărui moaște, Cuviosul își plecase genunchii inimii în ziua de praznic a Sfântului. În semn de mulțumire, îi va așterne Sf. Teodosie smerite versuri de proslăvire a minunii izbăvitoare de boală: „O, Sfinte Doctor minunat/ La prăznuirea ta cinstită/ Cu darul tău m-ai vindecat/ De pătimirea cea cumplită/.(…) Precum mi-ai stins mai înainte/ Aprinderea din măruntaie,/ Revarsă și acum, Părinte,/ A umilinței sfântă ploaie!”.

Povățuit pe scara desăvârșirii de către ieroschimonahul Sava, de origine macedonean, povățuitor duhovnicesc de o rară căldură sufletească și jertfelnicie, mai cu seamă pentru pribegii Țării Sfinte, Sf. Ioan primește chipul îngeresc al schimniciei în anul 1945, cu binecuvântarea Patriarhului Timotei al Ierusalimului. Zbuciumul după lumea cea de Sus, avântul plin de iubire după ea, îi va preschimba suferința înstrăinării în îmbrățișarea duioasă a milostivelor „brațe părintești”.

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-11-parintele-ioan-langa-grota-sf-savaSUB JUGUL PREOȚIEI ȘI AL EGUMENIEI LA SCHITUL ROMÂNESC DE LA IORDAN

Setea de a se apropia de Dumnezeu până la petrecerea lucrătoare a Duhului Sfânt în toată ființa, continuă să-i mistuie inima cu dorul de isihie. Același Iordan care îi răcorise arșița sufletului însetat de rugăciune, îl va primi din nou cu brațele deschise, în poarta Schitului Românesc cu hramul Sf. Ioan Botezătorul care avea nevoie de preot slujitor. Prin grija arhim.Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc de la Ierusalim și care de la Neamț îl cunoștea pe Cuviosul Ioan, se săvârșește în Biserica Sf. Mormânt hirotonirea lui mai întâi în treapta diaconiei, apoi în cea a preoției. Potrivit mărturiei „hirotonitului” din arhivele Sfintei Mănăstiri, cu numărul de protocol 359 din 22/05/1947, în ziua de 21 aprilie 1947 este hirotonit diacon la Sf. Mormânt de către Prea Sfințitul Pantelimon, Arhiepiscopul de Neapolis, iar în ziua de 28 ale aceleiași luni, este hirotonit ca preot de către Epifanie, Arhiepiscopul Filadelfiei din binecuvântarea Patriarhului Ierusalimului, Timotei I, pe seama Bisericii Românești de la Iordan. Într-o scrisoare adresată Patriarhului României Nicodim, se păstrează gândurile de mulțumire ale Sf. Ioan pentru darul de a fi fost hirotonit: „Subsemnatul ieromonah Ioan Iacob, învrednicindu-mă a fi hirotonit diacon și ieromonah aici, lângă lespedea Sfântului Mormânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îmi îndrept gândul cu adâncă smerenie către IPS Voastră, care ați binevoit a aproba și interveni la Sfânta Patriarhie a Ierusalimului pentru hirotonia mea, rugându-Vă să binevoiți a primi cele mai respectuoase mulțumiri. Cu inima plină de adâncă recunoștință către IPS Voastră, rog pe Bunul Dumnezeu să vă păzească deplin sănătos întru îndelungate zile spre propășirea Sfintei și dreptmăritoarei Biserici a României” (Arhiva Cabinetului patriarhal, dosar 1/1947, f. 23).

Însoțit de părintele Ioanichie, ajunge la Iordan unde preia povara egumeniei Schitului Românesc: „Suntem în luna decembrie 1948, când războiul dintre evrei și arabi este în toi. La Schitul de la Iordan s-a revărsat atât Iordanul, cât și pârâul ce trece pe lângă Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul și toată grădina este înnămolită cu pământ și nisip. Casa de locuit este alcătuită numai din două odăi mici și pline de nămol. Biserica este acoperită cu țigle sparte și înlăuntrul ei plouă, iar printre pietrele pardoselii crește iarba. S-a făcut o sobă din trei butoaie cu pământ deasupra și care servește și de pat. Un frate român din Ierihon (fratele Constantin) aduce pâine din porția lui și a făcut o căsuță din lemnele ce s-au găsit în grădina Schitului, săvârșind lucrul fără plată” (Schim. Ioanichie). În ciuda condițiilor vitrege de trai, prin osârdia celor doi nevoitori viața liturgică a Schitului este neîntreruptă.

manuscrisDe la IPS Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, trăitor la Locurile Sfinte în perioada slujirii Sf. Ioan Iacob la Iordan (1947-1952), ne-a rămas următoarea consemnare: „În acest loc, în care s-a simțit mai acasă, unde sufletul său de poet se îndulcea nu numai de frumusețea naturii, de ciripitul păsărilor, de amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci și de mireasma limbii strămoșești, virtuțile Cuviosului Ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devenise duhovnicul multor călugări din părțile acelea, români, dar și greci. Mulți pelerini români sau de alt neam, poposind la Schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic și primeau Sfânta Împărtășanie din sfințitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat și îmbelșugat, cu respectarea Tainei Spovedaniei, curgeau cuvinte de mângâiere și întărire duhovnicească. Ostenea zi și noapte, împlinindu-și cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârșea cu multă evlavie sfintele slujbe, stătea de vorbă cu frații călugări sau cu credincioșii ce treceau pe acolo, lucra în grădină, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufișurile de pe malul Iordanului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp de mai multe zile în deșertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârșit, în rugăciuni și metanii. În timpul liber, cuviosul scria versuri. Se pare că aici, lângă Iordan, talentul său poetic a rodit pe deplin. Îl inspirau deopotrivă curgerea Iordanului, exuberanța naturii înverzite în lunile primăverii, sfintele amintiri ale trecutului, rugăciunile și cântările în limba strămoșească”. Dovada agonisirii dragostei lui Hristos în aceste locuri o aflăm în rândurile scrise de Sf. Ioan în acea perioadă: „Iordanul a fost pentru mine ca un rai pământesc, bogat atât în daruri duhovnicești, cât și în cele firești. Aproape în fiecare seară stăteam până târziu sub chiparoșii de la schit, admirând frumusețile naturii, în liniștea fermecătoare a unui colț al grădinii din preajma bisericii, adâncindu-mă în cugetări. Firea mea visătoare nu se mai sătura de acele frumuseți ale acestui colț blagoslovit de Dumnezeu”. Când boala de rinichi îl va țintui pe patul spitalului „Augusta Victoria” de pe Muntele Măslinilor, tânjind după liniștea oazei românești de la Iordan, avea să se destăinuie într-o poezie: „Mă uit adeseori în zare/ Din munte sus, de la spital,/ Să văd lucind un colț de mare/ Și niște arbori mai la deal./ La vale unde albăstrește/ Se scurge apa din Iordan,/ Iar unde lunca se zărește/ În schitul Sfântului Ioan/… O, leagăn sfânt de mângâiere/ Al sufletului meu pribeag!/ Privind, mai uit a mea durere,/ Că tare ne erai tu drag./ Ascuns în mijlocul pustiei,/ Pe malul sfântului Iordan,/ Acest lăcaș al României/ Ne-a fost la toți ca un liman./ Iar noi, străini în dezbinare/ Ca oile fără cioban,/ Mai dobândeam o alinare/ La Schitul Sfântului Ioan./ În limba noastră românească/ Puteam aici a ne ruga/… Comoară sfântă, neînțeleasă/ Și, raiule duhovnicesc,/ Tu ții ascunse multe taine/ De-ale sufletului românesc”.

Așa cum calea creștinului spre a-L cunoaște pe Dumnezeu trece nu prin cărți, ci prin credința în cuvântul lui Hristos, credință care ne pogoară mintea într-o inimă cuprinsă de flacăra iubirii pentru Hristos, tot astfel și Sf. Ioan va trece prin greutatea suferințelor fără de care înălțarea la cer este cu neputință. Una din pietrele de încercare care îi vor curma petrecerea pe meleagurile binecuvântate ale Iordanului, va fi vizita arhim. Victorin care, însoțit de un american înstărit și de șoferul acestuia musulman, se oprește să se închine și să mănânce la Schit. Refuzul Sf. Ioan de a sta la masă cu un necredincios stârnește indignarea superiorului român de la Locurile Sfinte care dispune schimbarea Sf. Ioan din egumenie.

sf_ioan-iacob-hozevitulVIEȚUITOR LA HOZEVA. ÎN INIMA PUSTIEI LA CHILIA SF. ANA

Nevoit să părăsească Schitul de la Iordan, merge pentru sfat la părintele Teodosie din Betania, monah apropiat duhovnicește de starețul Mănăstirii Hozeva, părintele Amfilohie și de părintele Sava, duhovnicul Mănăstirii Sf. Sava. Se pare că primirea Cuviosului Ioan și a ucenicului său, Ioanichie în obștea Hozevei, în noiembrie 1952 se datorează în mare parte intervenției părintelui Teodosie pe lângă starețul Amfilohie. Ctitorită la sfârșitul secolului al V-lea de Sf. Ioan Hozevitul, adăpostind moaștele unui alt mare sfânt, Sf. Gheorghe Hozevitul, Mănăstirea Hozevei se găsește lângă pârâul Horat, în pustia Hozevei, la vest de Ierihon, pe locul unde prorocul Ilie s-a rugat în vremea prigonirii sale de către regele Ahab. În pereții stâncoși care străjuiesc de o parte și de alta pârâul Hozeva, se află mai multe peșteri, între care și cea a Sf. Ana. Sf. Tradiție spune că aici s-a retras mama Sfintei Fecioare Maria după ce a dus-o la templu pe Maica Domnului și că în această peșteră a și adormit, moaștele fiindu-i descoperite abia în veacul al V-lea, în urma unei vedenii minunate. Ulterior peștera va fi transformată în biserică, luând numele de Schitul Sf. Ana de care vor depinde și peșterile din apropiere.

manastirea_gheorghe_hozevitul1Confruntat cu agitația grupurilor de închinători care veneau la Hozeva, doritor să respire suflul dumnezeieștii veșnicii în tihna pustiei, în vara anului 1953 Sf. Ioan cere binecuvântarea starețului Amfilohie de a se retrage în peștera numită „Chilia Sf. Ana”, loc de nevoință ales și de către monahul cipriot Pavel, cel care îl va ajuta pe Cuviosul Ioan să-și pună ușă și ferestre la mica lui chilie. „Aici petrecea mai mult cuviosul, în post și rugăciune. Noaptea se odihnea pe o rogojină așternută pe scândură. La acesta se ajunge de jos, din vale, pe o scară. A doua încăpere, la care se trece din prima printr-o scobitură făcută în piatră, are dimensiunile de 2 x 3 m. Aici își lua pustnicul sărăcăcioasa hrană de schimnic (pâine, posmagi, măsline, ceai). Puținele alimente proveneau de la Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, de care ținea peștera. Schimonahul Ioanichie Pârâială, ucenicul său apropiat, primea pentru ascultările făcute în cadrul lavrei, merinde și pentru ei. Cea de a treia cameră este socotită peștera mormintelor. Aici a fost îngropat Cuviosul român. Peștera era dotată cu o cisternă, săpată în stâncă, unde în timpul ploios de iarnă se acumula apa necesară viețuitorilor de aici. Mai târziu s-a făcut o instalație, apa aducându-se din pârâul Hozeva. În această așezare săracă s-a smerit și s-a rugat Cuviosul Ioan în ultimii șapte ani ai vieții sale, răbdând frigul, foamea, setea, arșița, boala și lipsurile de tot felul și multe ispite” (IPS Lucian Tomitanul).

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-21-aducerea-moastelor-sf-ioan-iacob-la-man-sf-gheorghe-hozevitul-sicriul-cu-moastele-cuv-este-asezat-jos-pe-trepteÎN PRIDVORUL DREPTEI SLĂVIRI, PE DRUMUL SPRE CER

Diapazonul vieții sfinților merge nemăsurat mai departe decât auzul obișnuit al oamenilor. Ei aud minunatele unduiri ale cântului dumnezeiesc care se înalță din adâncurile Ființei celei mai înainte de veci. Sf. Ioan își va cunoaște ziua adormirii pe care  o va însemna pe peretele peșterii și se va învrednici cu două săptămâni înainte de sfârșitul pământesc, pe când boala dizenteriei și reumatismul îi sfârtecau trupul, de o vedenie înfricoșătoare relatată parțial de părintele Ioanichie: „Ziua pe la amiază a văzut cerul despărțit în două: de-a dreapta era senin, iar într-o cunună de frunze de finic era scris: «Fericiți cei ce…» și alte cuvinte, iar de-a stânga scria: «Blestemați cei ce…» și alte cuvinte și fulgere și sulițe ca de trăznet erau împrejurul cuvintelor. Aceste fulgere și trăznete închipuiau mânia lui Dumnezeu asupra celor păcătoși, care mor nepocăiți”.

Desprins în avântul pocăinței de tot ce este trecător, trăindu-L pe Dumnezeu ca flacără curățitoare și ca lumină ce luminează întunericul patimilor, Sf. Ioan a fost pildă de smerenie și bărbăție în suferință: „Cât a fost bolnav, niciodată nu a oftat sau suspinat, ci le răbda pe toate cu seninătate și bucurie. Apoi tăcea mult, nu râdea niciodată, se ruga neîncetat cu inima și răbda cu multă tărie bolile și necazurile vieții. Ținea post aspru, primind foarte puțină mâncare și băutură, cât să-și țină zilele; iubea mult liniștea și singurătatea, ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și Sfintele Canoane și avea mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Nimic din cele pământești nu cugeta, nici nu voia să știe. Astfel, trupul său, mintea și inima erau despătimite, dematerializate și unite tainic cu Dumnezeu prin rugăciune și prin darul Duhului Sfânt”.

9-sf-cuv-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-1960-17-scara-cu-care-se-urca-la-chilia-sf-ioanDespre despărțirea de trup a Sf. Ioan găsim detalii cutremurătoare în mărturia părintelui Vasileios Vakras din satul Myloi, insula Samos, pe atunci (vara anului 1960) student al Școlii Patriarhale Sion și oaspete pentru o lună de zile la Hozeva: „Fericitul întru pomenire, părintele egumen Amfilohie mi-a dat ascultarea de a duce în fiecare sâmbătă pâine proaspătă celor trei asceți, care în acea perioadă se nevoiau în trei peșteri din pustiul de acolo. Am primit cu bucurie, deoarece eram tânăr, mereu în mișcare și îmi plăcea mersul pe jos ca mai tuturor tinerilor de vârsta mea. Astfel în prima sâmbătă am luat pâinile și am mers la peșteri. Deși am strigat de nenumărate ori salutul călugăresc: «Blagosloviți!», nimeni nu a dat niciun semn de viață. Am plecat fără să-mi împlinesc rostul. Când am spus egumenului, acesta a reacționat caracteristic: «Ah, eu sunt de vină!». Mi-a explicat că din pricina faptului că nu mă cunoșteau, nu au răspuns. Astfel a venit împreună cu mine și am plecat spre peșteri. Părintele i-a strigat și aceia au răspuns imediat. Când i-a înștiințat: «Părinților, fratele Vasileios este cel ce vă va aduce pâinea în fiecare sâmbătă, cel puțin luna aceasta», au răspuns: «Să fie binecuvântat!» și au coborât coșurile. Într-adevăr, în următoarele trei sâmbete așa s-a întâmplat. În a patra, în ziua de 1 august 1960, m-am dus ca de obicei cu pâinile. La prima peșteră, după călugărescul: «Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri», coșul s-a coborât pentru a pune pâine în el. La a doua peșteră nu s-a întâmplat la fel. Am auzit doar vocea unui bărbat foarte slăbit trupește, spunându-mi: «Spune-i egumenului să vină miercuri să mă împărtășească și apoi să mă îngroape». Am făcut ascultare și am alergat să duc mesajul părintelui egumen. Îmi amintesc că m-a ascultat cu seriozitate. Astăzi, după atâția ani, înțeleg că datorită faptului că îl cunoștea foarte bine pe Cuvios și înălțimea trăirilor acestuia, că într-adevăr avea să fie ultima oară când îl împărtășea. În acea miercuri, am pornit de la mănăstire, dis-de-dimineață, trei persoane, părintele egumen, părintele Ioanichie și eu. Primul avea Sf. Împărtășanie, al doilea rucsac pe umăr, mai târziu am aflat că era plin cu pământ. Eu țineam candela aprinsă ce însoțea mereu Dumnezeiasca Împărtășanie. Am ajuns la peșteră traversând albia pietroasă a torentului. Am urcat ultimul… Priveliștea  zguduitoare! Dacă eram la o înălțime mai mică, poate m-aș fi aruncat de acolo, așa simțeam din pricina tensiunii și a priveliștii: un om îngenuncheat și cu mâinile pe piept în semnul Sfintei Cruci, se ruga în fața unui mormânt deschis. Purta pantaloni negri și ceva ca o cămașă ce lăsa să se întrevadă trupul osos cu o piele deosebit de îngălbenită. Părea în vârstă și m-am mirat când am aflat că avea doar 47 de ani. Mi-amintesc clar că vedeam cum îi bătea inima cu putere pe sub cămașă. Făcând o mișcare epuizantă de a lua binecuvântare de la egumen, reuși doar să șoptească: «Iertare, părinte!». Egumenul îl împărtăși cu Preasfintele Taine. Bătăile repezite ale inimii începură să se micșoreze, iar după cinci minute s-au stins definitiv. Tocmai plecase. Am avut deosebita binecuvântare să îi închid ochii. Părintele Ioanichie l-a îmbrăcat cu rasa și epitrahilul. Am citit slujba de înmormântare, stingheriți de un cârd imens de păsări sălbatice care țipau, loveau cu aripile și se așezau când pe cap, când pe piept sau la picioarele sfântului, iar după aceasta părinții l-au așezat în mormântul unui vechi ascet, mormânt săpat și aranjat de Cuviosul nevoitor. Părintele Ioanichie îl acoperi cu pământul din ruscac, iar egumenul îmi porunci să duc la mănăstire cele opt valijoare de piele ce erau în peșteră. Era vorba de opera scrisă, în majoritate poezii, a Cuviosului Ioan”.

moastele-sf-ioan-iacob-de-la-neamt-hozevitul-3Aflarea sfintelor sale moaște

În ajunul praznicului Schimbării la față al anului 1960, Sf. Ioan Iacob a urcat Taborul ceresc „spre vârful cel de văpaie, unde Hristos, Lumina lumii, schimbă la față tainic pe cei ce urcă pe muntele pocăinței”, iar moaștele lui au rămas în liniștea mormântului vreme de 20 de ani. Descoperirea trupului nestricăcios al sfântului se va petrece în toamna anului 1979, când părintele grec Pantelimon, misionar în America, odinioară preot slujitor la Sf. Mormânt și ucenic al Sf. Ioan, vine la Hozeva cu un grup de pelerini ca să-l vadă pe Cuviosul Ioan, ascultând de invitația pe care Sfântul însuși i-o făcuse în vis, cu puțină vreme înainte: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfintei Ana din pustiul Hozeva și mă vei vedea!”. Săpând în colțul peșterii ca să scoată la închinare osemintele Sf. Ioan, cei prezenți în frunte cu starețul Amfilohie trăiesc minunea descoperirii unui trup întreg, neputrezit, plin de bună mireasmă peste care trecerea timpului nu-și pusese în niciun chip pecetea stricăciunii: „Sfântul Ioan parcă dormea. Avea trupul întreg, neatins de putreziciune, la fel și hainele și veșmintele cu care era îmbrăcat; toate erau așa cum au fost puse, de parcă ar fi fost așezat în mormânt chiar atunci, fără nicio schimbare a înfățișării lui. Mâinile, picioarele, fața, schima, epitrahilul, încălțămintea – toate erau neatinse”. După opt luni, la  28 iulie 1980, cu binecuvântarea Patriarhului Ierusalimului Benedictos, moaștele sunt strămutate spre cinstire în biserica Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, având să înfrunte cu smerenie și răbdare necredința multora, fără ca aceasta să împiedice în vreun fel părtășia de har pe care Sf. Ioan Iacob Românul a primit-o în veșnicie, de la Părintele luminilor.

(material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

Bibliografie

Viața Sfântului Ioan cel Nou Hozevitul, ediție a Mănăstirii Hozeva, îngrijită de Arhim. Constantinos, Starețul Sf. Mănăstiri Hozeva.

IPS Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț-Hozevitul, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1987.

Viața și minunile Sfântului Ioan Iacob, ediție redactată și îngrijită de prof. Ana Maria Rus și prof. Cosmina Tămaș.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, 2004.

(Material apărut în Revista ATITUDINI, Nr. 43)

 

Știri

Comments are closed.

Înapoi