Părintele Justin, continuator al Părinților filocalici „Fără îndoială că numai un om îndumnezeit putea trăi astfel” de Monahia Serafima

Părintele Justin, continuator al Părinților filocalici

„Fără îndoială că numai un om îndumnezeit putea trăi astfel”

de Monahia Serafima

 

Părintele Justin, continuator al Părinților filocalici„Oamenii nu sunt însetați de învățături cuprinse în cuvinte, de iubire sunt însetați. De iubire și de adevăr. Să le dăm iubire și să fim adevărați în ceea ce facem și în ceea ce suntem” (Aleka Kitson, Maxim, mărturisitor și sfânt).

Acesta este drumul, al iubirii în duh ortodox și al adevărului pe care a mers și Părintele Justin asemănându-se întru toate Sfinților Părinți ai Bisericii noastre. Nu-i deloc ușor să vorbesc despre un om purtător al Duhului Sfânt și mai ales să-l înțeleg. După mărturia părintelui Sofronie de la Essex, aceștia urcă cu toată viața lor pe cruce, se răstignesc, iar cei ce trăiesc alături de el, nu suportă această viață răstignită. Părintele Justin, acest dar făcut de Dumnezeu neamului nostru, se aseamănă cu o flacără călăuzitoare care nu s-a stins odată cu trecerea în veșnicie, ci luminează mai puternic, ajutându-ne.

 

Părintele Justin, continuator al Părinților filocalici

Cuvântul plin de duh, rostit cu blândețe, cu bunătate și înțelepciune mi-a încălzit inima de îndată ce l-am cunoscut. Simplitatea în cele materiale (predominau cele spirituale) mă ducea cu gândul spre creștinismul primar ce, iată, nu-și pierduse seva în pământul românesc.

Părintele avea, însă, marele dar de a-și ascunde cu abilitate trăirea și virtuțile sub masca aceasta a simplității, încât puteai să stai mulți ani lângă sfinția sa și să nu vezi decât manifestări ale unui om obișnuit. Smerenia, după spusa Sf. Părinți nu are clopoței, noi totuși o simțeam.

Fața îi era tot timpul luminoasă, toate manifestările calculate, fără izbucniri de mânie, plin de bunăcuviință, toate caracteristici ale unui teolog empiric.

 

Uneori la spovedanie, dacă îi mărturiseam unele păcate, rușinându-mă, îmi spunea că pe toți ne înșeală vrăjmașul, incluzându-se pe sine pe aceeași listă de păcătoși, deși el stăpânea peste patimi. Simțeam cu toții atâta liniște și siguranță în preajma Părintelui, de parcă chilia îi era raiul. De multe ori mergeam cu sufletul încărcat și de îndată ce intram acolo, nu numai că mă eliberam de toate grijile pământești, dar aproape că uitam și de ce am venit, pășeam parcă într-o anticameră a veșniciei.

Părintele Justin, continuator al Părinților filocalici

Când aveam diverse încercări și greutăți inevitabile vieții călugărești și alergam să i le împărtășesc cu durere, de cele mai multe ori nu-mi dădea un răspuns, ci ori îmi citea dintr-o carte, ori cel mai adesea, îmi dădea ceva de mâncare (fructe, dulciuri), ceea ce mă făcea să mă întristez și mai tare, gândind că la o problemă duhovnicească cum poate să fie o rezolvare materială? Tocmai aici era marea taină și marele dar bine ascuns al Părintelui, că îndată ce ajungeam la chilie sau, oricum într-un timp foarte scurt, simțeam ușurare de greutatea aceea.

Avea o nemăsurată durere și milă pentru cei prinși în mrejele vrăjmașului și dorea cu orice preț să-i salveze, luând asupra sa mare parte din sarcina păcatelor lor.

Tot la spovedanie, i-a spus unei maici aflate în neputința sufletului că-i va lua 80% din greutate, ceea ce a produs nu puțină bucurie în sufletul aceleia. Urma astfel, Sfântului Apostol Pavel, făcându-se tuturor toate, ca pe toți să-i mulțumească.

 

Părintele Justin, continuator al Părinților filocaliciNu predica, nici nouă, maicilor, nu ne vorbea decât foarte rar, la spovedanie nu dădea multe sfaturi însă era o „Evanghelie vie”. Ne era de ajuns să-l privim și înțelegeam ce aveam de făcut pentru a-I plăcea Domnului. Nu-și căuta niciodată timp pentru sine, nici chiar de rugăciune. Ruga sa însemna dăruirea, jertfirea pentru celălalt. Și-a neglijat total trupul punându-l în slujba lui Dumnezeu (prin prezența permanentă și cu multă râvnă la slujbele Bisericii) și a semenilor, ascultându-le necazurile și mângâindu-i din zori și până în cele mai târzii ore ale serii, uitând să-și mai întărească trupul cu mâncare sau somn. Fără îndoială că numai un om îndumnezeit putea trăi astfel.

 

 

Nu se supăra când îi spuneam că nu ne-am terminat canonul și pravila, ci se întrista adânc și ne mustra dacă întârziam sau cârteam la ascultări sau le făceam fără tragere de inimă; la fel pentru slujbele Bisericii. Ne învăța că pe scara valorilor primul loc îl ocupă ascultarea (ca tăiere a voii, dar și ca muncă în folosul obștii), apoi prezența la biserică (stând în picioare și nu pe jos „ca bursucii” sau rezemându-ne de pereți) urmărind cu atenție citirile și cântările și abia pe al treilea loc rugăciunea de chilie. Se înțelege din această ierarhizare, nu că acorda puțină atenție rugăciunii personale, ci că iubea atât de mult încât prin slujirile de la obște voia să ne punem aproape în totalitate în slujba lui Dumnezeu și a semenilor chiar dacă neglijam îndatoririle personale.

Nu era exigent față de noi în ce privește nevoința trupească: post, multe metanii, ci cu îngăduință, după puterea fiecăruia. Mi-a dat ca ascultare odată să mă așez la masa de obște, dar să mănânc de post, adică să nu stau la masa special pregătită postitorilor, ca de obicei și îmi era aproape imposibil să mănânc ceva pentru că doar la masa postitorilor se duceau bucate de post, cu excepția zilelor când se mânca îndeobște de post. Prin aceasta m-a făcut să înțeleg că postul și orice altă nevoință sunt manifestări de taină ce nu trebuie trâmbițate, după cuvântul Scripturii: „Când postești, spală fața ta ca să nu te arăți oamenilor că postești”. Însă era foarte exigent în comportamentul și atenția față de aproapele nostru, căruia ne îndemna să-i slujim ca lui Dumnezeu, fără să cârtim, fără să-l judecăm, nici măcar cu gândul.

Părintele Justin, continuator al Părinților filocaliciI-am mărturisit într-una din zile neputința de a fi cu mintea numai la Dumnezeu în timpul slujbelor și m-a îndemnat ca la intrarea în biserică să las toate grijile ca astfel, liberă de orice gând, să mă pot închina Domnului. Sigur că eu nu fac astfel, dar am înțeles cât de mult iubea și cât de profund trăia atmosfera liturgică și la ce descoperiri se făcea părtaș prin dăruirea aceasta. Era vesel când citeam și cântam cu viață la strană, fără lenevire. De multe ori ne îndemna chiar să citim tare și clar ca să-i odihnim pe cei din biserică.

 

Am avut o nespusă bucurie când, după moartea Părintelui, citind prin scrierile Sfinților am descoperit aceleași învățături și îndemnuri la Sf. Ioan Scărarul, la Sf. Simeon Noul Teolog, la Sf. Teodor Studitul și la alții.

Îmi spunea odată să nu caut să aflu știri, întâmplări, informații să mă feresc a ști multe. Este exact ceea ce învață Sf. Părinți despre păstrarea tăcerii și lipsa de curiozitate.

 

Părintele Justin, continuator al Părinților filocaliciAlteori, când ne simțeam căzuți sub povara greutăților și strâmtorărilor vieții călugărești ne amintea că viața monahului este alcătuită din căderi și ridicări. Nu seamănă oare cu ceea ce spun sfinții că a nu cădea este îngerește, dar a cădea și a ne ridica este omenește? Desigur ridicarea prin pocăință este temelia dogmei ortodoxe. De asemenea învăța că un călugăr când se rănește, se întărește, dându-ne astfel curaj în a continua lupta, analizându-ne zilnic starea sufletească în care ne aflăm.

Apropierea de Dumnezeu presupune o intensitate dureroasă, după avântul Părintelui Sofronie, viața noastră trebuie să fie o imitare a lui Hristos, să suferim ispite, răstignire pe cruci nevăzute, moarte și înviere.

Și Părintele a mărturisit, de asemenea că suferința este adevărata viață călugărească și ne-a îndemnat să participăm măcar cu un deget (cu cât de puțin) la greutatea Crucii de pe Golgota, să ne străduim ca laudele Bisericii să le trăim, să le transformăm în duh, căci trăirea și suferința trezesc în monah rugăciunea.

Părintele Justin, continuator al Părinților filocalici

Nealipirea de nimic din cele ale lumii acesteia, se vedea limpede la Părintele, asemănându-se și prin aceasta sfinților. Tot ce primea de la unii, împărțea celorlalți vizitatori. Spunea că monahul este om ceresc și înger, viețuind cu trupul printre oameni, dar având mintea și inima în cer. Ne dăruia deseori flori sau alte lucruri și întrebându-l odată ce să fac cu ele mi-a zis să nu le țin în chilie (adică să le dau, la rândul meu, altora), nici să miros prea mult o floare; monahul nu trebuie să facă nimic din ce-i place, ci să fie mereu împotriva firii…

Articol preluat din Revista Ortodoxă ATITUDINI nr. 50, dedicată Părintelui Justin Pârvu

Știri

Comments are closed.

Înapoi