Părintele Justin Pârvu – câteva sfaturi personale pentru folos duhovnicesc, de Monahia Fotini

Rugăciunea lui Iisus este coloana vertebrală a monahului. În timp ce ești la ascultare, mai „fură” câte un sfert de ora și spune cu luare-aminte, în taină ( fără să te vadă nimeni), rugăciunea.

Rugăciunea inimii este un dar care nu se dă tuturor, ci pentru unele temperamente. Este neapărată nevoie de un povățuitor cercat și care să fie în același duh cu ucenicul. Dar nu trebuie să ne temem de înșelare, căci nici înșelarea nu vine la oricine, ci vine la cel ce râvnește rugăciunea și este pe drumul cel bun. Eu mă bucur tare mult când văd că mai sunt astfel de căutători, dar rugăciunea lui Iisus nu este o dogmă, mulți se pot mântui și fără ea. Când ai anumite stări duhovnicești la rugăciune, mai deosebite, nu le considera mai presus de fire, ci o normalitate. Starea firească a călugărului este să fie într-o permanentă rugăciune. Într-o lume anormală, însă, există riscul să consideri mai presus de fire stările firești. Tu, roagă-te tot timpul!

Bucură-te când ești judecat și vorbit de rău, că ți se mai iartă din păcate și primești har peste har!

Niciodată să nu credeți ce spun demonii, diavolul este tatăl minciunii.

Să nu poți comunica cu ceilalți este o mare slăbiciune sufletească.

Să fii aspru doar cu tine însuți, iar cu ceilalți îngăduitor.

Omul smerit se consideră în fiecare clipă vrednic de certare. Smerenia nu se dobândește peste noapte. Omul smerit este același și în bucurii, și în necazuri.

Când omul se crede mai așezat, atunci e mai dezrădăcinat.

Fără Harul lui Dumnezeu, leneșul nu poate ieși din lenevia lui. Smerenia aduce nevoința și toate celelalte daruri duhovnicești.

Mărturisirea credinței nu se face cu semeție, ci se face cu degetul întors către tine însuți, nu către ceilalți.

Cel ce a învățat să vorbească cu Dumnezeu, nu-l mai judecă pe fratele său.

Decât multe acatiste și paraclise fără luare aminte, mai bine o rugăciune scurtă din inimă folosește. Schimonahul este dator să se roage cu rugăciunea lui Iisus în tot locul și în orice situație, aceasta este pravila lui.

Citirea cărților Sfinților Părinți, mai ales Filocaliile, pregătesc mintea spre rugăciune. Când nu avem povățuitori să cerem de la Domnul cuvânt pentru sufletul nostru din scrierile Sfinților Părinți.

Cea mai ușoară cale de dobândire a rugăciunii este ascultarea de un povățuitor. Cel ce se roagă va găsi povățuitorul duhovnicesc și va simți încredințare în inima lui că acela este de la Dumnezeu îndrumător pentru el. Și povățuitorul simte pe cel căruia i-l încredințează Dumnezeu.

Omul smerit și rugător nu fuge niciodată de ascultările, muncile mai grele. Cine fuge de ascultările grele, acela va pierde ocrotirea Harului și a Maicii Domnului.

Un suflet egoist și care caută ale sale nu va dobândi niciodată rugăciunea. Harul lui Dumnezeu se revarsă peste cei ce odihnesc pe fratele lor și slujesc acestora ca unor îngeri.

Raiul călugărului este chilia lui. Acolo, în cămăruța inimii sale, când se pune la rugăciune, Îl găsește pe Dumnezeu.

Să avem inimă zdrobită la rugăciune și să punem nevoia aproapelui mai presus de nevoia noastră.

Întotdeauna păcătuim, nimeni nu e fără de păcate, doar ce ai clipit și ai păcătuit.

Nu este bine să dăm sfat celor ce nu doresc, sau cer cu vicleșug. Sfatul și mustrarea trebuie drese cu sare, astfel încât ucenicul să nu se deznădăjduiască și să poți câștiga sufletul lui.

Nu mustra pe celălalt mai mult decât poate duce. Nu da sfat celuilalt dacă nu îl poate împlini! Pentru unii ca aceștia este mai de folos o rugăciune.

Când ucenicul cere sfat fără vicleșug și pune rugăciune către Domnul, Harul lui Dumnezeu pune în inima duhovnicului cuvântul potrivit.

Să ne rugăm mai mult pentru lume și să nu avem o participare rece la durerile oamenilor. Oamenii trebuie să simtă iubirea nostră pentru ei.

(Partea I)

 

 

Articole &Știri

Comments are closed.

Înapoi