SINAXAR 23 IANUARIE. Viața Doamnei Aspazia Oțel Petrescu

alcătuită de maicile de la mănăstirea Paltin

„O LACRIMĂ LIMPEDE, ROTUNDĂ ȘI MARE CÂT TOATĂ ÎNTINDEREA SUFLETULUI MEU”

ASPAZIA OȚEL PETRESCU – LACRIMA CURATĂ A TEMNIȚELOR ROMÂNEȘTI

ZORII COPILĂRIEI SUB CERUL LIBER AL BUCOVINEI

„Satul meu natal, din preajma Cernăuților este un «cot» neaoș românesc, fericit în anul nașterii mele, pentru că se afla «acasă» lângă patria mamă, după Unirea cea Mare, timp astral pentru întreaga noastră țară, ce se numea cu binecuvântată mândrie ROMÂNIA MARE”.

25 ianuarie 2018… zi scăldată de razele blânde ale soarelui iernatic care mângâie chipul luminos al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, slobozită de bunul Dumnezeu din carcera vieții la 23 ianuarie a.c., odată cu prăznuirea Sf. Părinți de la al VI-lea Sinod Ecumenic. Cu 94 de ani în urmă, tot într-o zi de iarnă (9 decembrie 1923) când „natura era înveșmântată în albul zăpezii și în tăcerea profundă caracteristică zilelor de iarnă, când doar clopotele bisericii sunau clar în văzduhul încremenit”[1], în cătunul Cotul Ostriței din preajma Cernăuților, în căminul învățătorilor Ioan și Maria Oțel, saluta lumina zilei țipătul primului copil, Aspazia, din cei doi rămași în viață (fratele Anatolie va veni pe lume cu doi ani mai târziu, în vreme ce sora mai mică, Ariadna va pleca pe drumul cel veșnic în 1927, la doar 8 luni). Așezat în trecutul îndepărtat chiar pe malul Prutului, satul natal va fi pentru Aspazia leagănul unei copilării fericite, cu amintiri de neuitat: „Duminica, tata ne ducea la biserică cu regularitate și ascultam, alături de el, la dreapta și la stânga lui, toată Liturghia de la primul până la ultimul cuvânt. După ce luam masa, plecam la hoinărit prin toate cotloanele satului, nimic nu rămânea necercetat. Tata ne arăta tot ce era mai frumos și mai interesant de văzut”. Cursurile primare le va urma la școala din comuna Ghizdița (Fântânele), iar studiile liceale le va face mai întâi la Liceul din Bălți, fiind retrasă după un trimestru pe caz de boală, iar între anii 1936-1940, le va continua la Liceul ortodox de fete «Elena Doamna» din Cernăuți.

Alcătuirea delicată, de filigran a sufletului tinerei Aspazia, se va oglindi de timpuriu în scrisul ei, încă din primii ani de liceu: „Eram în clasa a III-a, când liceul m-a trimis la Concursul «Tinerimii Române» pentru limba și literatura română. L-am câștigat și am avut șansa unei premieri cu totul ieșită din comun: o excursie în Țara Moților. Ne aflam în punctul cel mai fascinant al excursiei noastre când a avut loc întâmplarea. Pe Detunata, îngenunchiați sub coloanele de basalt, circa cinci sute de premianți și două sute de însoțitori am intonat Tatăl nostru. Răsunau văile în ecouri repetate. Rugăciunea Domnească trezise somnul munților cărunți”.

Licăririle de lumină ale copilăriei bucolice trăite de Aspazia pe meleagurile bucovinene se vor stinge rând pe rând în bezna zbuciumatului an 1940, an de cumpănă, încărcat de jale și amărăciune pentru toți românii din Basarabia și nordul Bucovinei. În frământările clipelor tragice de atunci, Aspazia va pierde anul școlar, pe care îl va recupera în particular, reușind să-și ajungă din urmă colegii de generație, în clasa a VII-a de liceu.

REFUGIUL ÎN PATRIA MAMĂ. ANII ZBUCIUMAȚI AI STUDENȚIEI

Urgiile celui de-al doilea Război Mondial vor brăzda dâre adânci de sânge pe trupul românesc al Bucovinei de Nord, readus în hotarele patriei străbune în iulie 1941. Înfrângerile suferite de Armata Română în Crimeea în toamna anului 1943, vor determina Statul Major să ordone evacuarea românilor din ținuturile de peste Prut începând cu luna martie a anului 1944. Astfel, la 18 martie 1944, cursurile Liceului „Elena Doamna” din Cernăuți se închid, înainte ca elevii din anul terminal să-și poată susține examenul de absolvire.

Familia Oțel va lua și ea drumul refugiului dureros și definitiv, iar Aspazia își va lua bacalaureatul în vara anului 1944, la Orăștie, sub bombardamente. Stabiliți în cătunul Șugag-Bârsana de pe Valea Frumoasei a râului Sebeș, părinții Aspaziei vor locui într-o cameră mobilată foarte sumar și rudimentar, aflată în incinta școlii satului al cărei director devenise învățătorul Ioan Oțel. Din anul 1944, cei doi copii vor păși pragul studenției: Aspazia la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj și Anatolie la Facultatea de Politehnică din Timișoara. „Nu ne-a fost ușor să ne încadrăm în viața universitară. Fiind refugiate din teritoriul ocupat de sovietici, eram mereu căutate de Comisia Aliată de Control pentru aplicarea art. 5 din armistițiu. Cu o singură trăsătură de condei, numai pentru faptul că te-ai născut acolo, te puteai trezi în Siberia. Au fost naivi care au crezut că vor ajunge la casele lor și s-au anunțat de bună voie pentru repatriere. Chiar de la frontieră au luat drumul spre ghețurile eterne”.

Ca să se întrețină în Sibiu, în primul an de Facultate, Aspazia lucra broderie și croitorie la o familie din Cernăuți. Legăturile din cadrul Frăției Ortodoxe Române Studențești (FORS) încep să se înfiripeze cu repeziciune dând un suflu nou de viață spirituală generației din 1948 ce avea să se constituie în „borna de hotar între o lume care se prăbușea și o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generație 1948 care a suprasaturat temnițele comuniste, o generație care prin suferințe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude și celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră țară”.

Înzestrată cu un talent literar de excepție și cu un spirit profund analitic care nu-i umbrea câtuși de puțin înclinația mistică a sufletului, tânăra Aspazia va conferenția în cadrul Frăției Ortodoxe cu lucrarea Iisus în poezia română, devenind una dintre cele mai apreciate studente ale filosofului și poetului Lucian Blaga.Între anii 1946-1948, va ocupa postul de dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de renumitul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir.

FORMAREA DUHOVNICEASCĂ

Aspazia Oțel și-a iubit până la uitarea de sine nu numai patria și neamul, ci mai cu seamă tot ce a însemnat și a cuprins frumosul creștin, în spațiul Bisericii lui Hristos, Căruia I-a închinat, cu un impecabil simț al datoriei, întreaga sa viață. Alături de mai toți tinerii cu suflet nobil din acea perioadă, Aspazia și-a pus umărul la rezidirea duhovnicească a unei Românii Mari și frumoase, înălțate prin muncă și rugăciune. Cu trup călit de fier și sufletul de crin a sprjinit Organizațiile Frățiilor de Cruce, care se voiau zid de apărare împotriva molimei comuniste, ce avea să dezlănțuiască în țara noastră o cutremurătoare și diavolească dictatură. Preocupată îndeosebi de curățirea lăuntrică a sufletului, Aspazia era în căutarea unui duhovnic iscusit, capabil să răspundă frământărilor sale adânci și să o îndrume spre o trezvitoare viețuire duhovnicească. Dumnezeu îi va asculta dorința curată și-i va răspunde prin prietena ei de suflet, cunoscuta poetă Zorica Lațcu, viitoarea monahie Teodosia Lațcu, martiră aleasă a temnițelor comuniste, care o va îndemna să se spovedească la Părintele Arsenie Boca, căruia ea îi era de mulți ani ucenică apropiată. Cu mari emoții și bucurii sfinte, ce i-au rămas în suflet pe toată durata calvarului din temniță, ajunge împreună cu maica Teodosia la Sâmbăta de Sus, la Părintele Arsenie, care îi va acorda o deosebită grijă, în puținul timp petrecut împreună. Deslușindu-i tainele rugăciunii, ascultării, smereniei, Părintele Arsenie încearcă cu multă delicatețe sufletească să îi înfățișeze crunta suferință ce o avea de îndurat și despre care ea nu avea habar. Părintele însă știa… În clipa în care o vede, după cum ne mărturisește Doamna Aspazia, Părintele îi spune, văzându-i sufletul timid: „De ce ești tu, așa speriată? Nu așa ai vrut să mă cunoști? Nu sunt acela? Și sunt hotărât să te ajut să rupi zapisul[2] cel întunecat și să vii pe calea Domnului. Ești bine primită. De ce te sperii?”. În seara Cinei celei de taină, Părintele o ia cu dânsul la masă, împreună cu Zorica Lațcu și în acest răstimp privindu-l, Aspazia îl vede într-o lumină de neînțeles: „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina”. În cele din urmă, după mai multe îndrumări în tainele vieții duhovnicești, Părintele îi spune: „Îți dau un cuvânt pentru toată viața ta și-ți dau un sfat. Cuvântul pe care ți-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult își adaugă”. La cea din urmă spovedanie, Părintele Arsenie o va binecuvânta de mai multe ori, de 14 ori (anii petrecuți în temniță), așa cum ne va povesti cu duioșie peste ani, Doamna Aspazia: „Privea undeva departe şi de fiecare dată îmi mai dădea o binecuvântare pe care eu să o aud, pentru că spunea cu vocea: Dumnezeu să îţi ajute, copilă! Şi părintele Antonie mi-a spus: «Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele»”.

ÎN ARESTUL SIGURANȚEI DE STAT. „AȘ FI DAT ORICE CA SĂ LEȘIN SAU MĂCAR SĂ POT URLA”

Prinsă în iureșul manifestațiilor studențești împotriva amenințării bolșevice din 9 și 10 mai 1946, urmate de greva „cuibului de reacționari” din căminul Avram Iancu, Aspazia Oțel va ridica cu demnitate și cu hotărâre pe umerii săi plăpânzi, crucea jertfei pentru credință, neam și țară, odată cu valul de arestări din anul 1948. Va fi arestată în plină sesiune de examene la 9 iulie 1948 , refuzându-i-se dreptul de a absolvi Facultatea şi po­si­bilitatea de a susţine examenul de Stat: „Am rămas cu examene nedate, nu mi-am luat niciodată licența. La eliberare nu mi s-au recunoscut examenele luate. Trebuia să refac toată Facultatea”. Înscrisă pe lista urmăriților Siguranței din Cluj, Aspazia pleacă în speranța unui adăpost mai sigur la casa părintească din Șugag, trăind tot mai viu simțământul că „un destin implacabil mă apăsa aproape concret pe creștet, auzeam cum se apropie cu vuiet mare vâltoarea care mă va absorbi. Era timpul când Cineva mă chema la asumarea jertfei”.

Cătușele grele vor cădea pe mâinile ei, după ce îi va alerga pe agenții Siguranței pe Valea Frumoasei în încercarea temerară de a scăpa de urmăritori: „Eram aproape de pădure. Valea nu era uscată încă. Iarba înaltă, plină de rouă mi-a udat rochia care se lipea de picioare și mă împiedica. Sandalele ușoare pe care le aveam în picioare se năclăiseră cu noroi și alunecau peste pietrele ude. Tata întorcea din când în când capul și mă încuraja arătându-mi pădurea. I-am făcut semn să plece și în clipa când a dispărut în pădure, m-am oprit. Îmi amintisem că în alte cazuri similare, agenții au ridicat pe cine au mai găsit în casă. M-am gândit că dacă le scap, o vor ridica pe mama care era atât de bolnavă cu inima. Mă hotărâsem să-i aștept, să-mi urmez destinul”. Astfel, va păși cu demnitate pe anevoiosul drum al potecilor cu spini, cu trupul scăldat în sângele temniței ce va curge șuvoi în colbul anilor, preschimbându-se mai apoi în torent de lacrimi tăcute și amare. Experiența dureroasă a primei anchete din pivnița Siguranței de la Alba-Iulia îi va brăzda adânc inima strânsă în gheara de fier a nesiguranței clipei de mâine, iar trupul, cu urme de sânge și răni ce dor sfâșietor: „M-au așezat în unghi drept chiar pe birou și în timp ce șeful urla la mine, un altul a început să mă croiască unde și cum nimerea, cu bastonul de cauciuc. Aș fi dat orice ca să leșin sau măcar să pot urla (…). Loviturile erau cumplite. Le simțeam ascuțit în tot corpul, în inimă, în rinichi, în ficat, în creier. Eram năucită. Mă rugam cu disperare să mor, să înceteze supliciul. Mă rugam să pot măcar urla. Dar nu puteam scoate niciun sunet”.

Nemulțumiți de zgârcitele declarații făcute de Aspazia în legătură cu Organizația feminină din Centrul Studențesc Legionar în pofida torturilor aplicate, anchetatorii o trimit la Cluj pentru continuarea interogatoriilor necesare definitivării dosarului acuzatei. În cenușiul închisorii, istovită de foame și frig, Aspazia se va avânta în încleștarea nemiloasă cu limitele firii, luptând cu încremenirea timpului: „Eram atât de slăbită că atunci când mă ridicam de pe scânduri, mă clătinam și vedeam negru în fața ochilor: bare late, negre, insuportabile. Când eram scoasă la anchetă, căutam să merg pe linia mozaicului ca să nu mă balansez”.

„NU CONSIDER CĂ ESTE O VINĂ CĂ IUBESC CRUCEA, NEAMUL ȘI ȚARA. CONSIDER CĂ ESTE O VREDNICIE SĂ SUFĂR PENTRU ELE”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cu fruntea prăbușită în beznele afunde, sufletul Aspaziei începe a se lumina de opaițul unui gând țesut din caierul rugăciunii: „Mi se părea că mă despart de mine ca de o străină, că tot ce am fost până acum se îndepărta, se transforma în cineva necunoscut. Nu știam chiar limpede ce se întâmplă cu mine. Era ca o taină: lăsam la picioarele lui Iisus întreaga mea tinerețe. Mă simțeam mică, nevrednică, nepregătită”. În neaua timpului răscolit de răni sângerânde și de doruri neîmplinite, se vor așterne mohorât cei 10 ani de condamnare la temniță grea, pentru vina de a fi aparținut Cetățuiei, Organizația de tineret a femeilor din cadrul Liceului ortodox de fete „Elena Doamna” din Cer­nă­uţi. În sala Tribunalului Militar din Cluj, în prierul anului 1949, ultimul cuvânt al Aspaziei izvorât dintr-o limpede pace a sufletului, se dezlănțuie tumultuos ca șuvoiul în zăpoare: „Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul și țara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemență pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luați în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine și mă consider răspunzătoare de acest fapt”.

Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată într-o închisoare sortită încarcerării atât a deținutelor politice, cât și a celor de drept comun. „Bisericuța de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aștepta. Izvor de credință și speranță, ea ne-a strâns în jurul ei cu o îmbrățișare inefabilă. Duhul celor patru secole de rugăciuni ce s-au rostit la ceasurile de laudă, ne-a dat tărie și alinare. Avea să fie transformată sub ochii noștri în magazie de confecții – acesta era prețul ca să nu fie demolată – dar și așa, aura ei ocrotitoare nu ne-a părăsit. Orice suflet, oricât de slab, venea la zidurile ei ca la un alt zid al plângerii și din duhovnicia ei creșteau dăruirea și iubirea. Da, iubirea într-un loc unde ura și barbaria își făceau din ce în ce mai mult loc”. Zi de zi, dincolo de drugii grei ai roșiilor gratii, tinerele deținute așteaptă cu înfrigurare zeama chioară a ciorbei de fasole, terciul de dimineață și arpacașul de seară, cu speranța deșartă că le va potoli zăluda foame. În bezna jilavă a Mislei, dinții haini ai umezelii din piatra înghețată a închisorii mușcă hulpav din trupurile firave ale unor sărmane tinere: „Pătura, de cele mai multe ori uzată, cu aspect de strecurătoare, era total insuficientă pe timp rece. Cu timpul ne-am învățat să scoatem cearceaful de pe pat și să așternem sub noi un prosop. Așezam între cearceaf și pătură toate zdrențele cu care ne îmbrăcam formând un înveliș mai consistent. La frigul care ne pătrundea în oase, fiecare «foiță de ceapă» conta. De fapt, ne număram anii de detenție în ierni, deși și verile aveau cortegiul lor de suplicii, mai ales când erau toride. Dar odată ce iarna trecea, anul se considera depășit, atât de cumplită era teroarea frigului”.

Din scrumul tristeților pitite în tainițele inimilor neprihănite, se îngână timid șoapte de rugă și cântec de slavă: „Cântam foarte mult, învățam unele de la altele tot ce aveam la îndemână (…). Toate fetele care aveau voci frumoase au alcătuit un cor. Corul nostru putea să cânte pe două voci, absolut în ordine canonică, toate răspunsurile la Sf. Liturghie. Cântecul era bucuria noastră”. Sub pulberea de stele, când luna poleiește în aur faptul serii, la Mislea suspinul rugăciunii țâșnit din cioburi de trăiri de vremuri duse, străbate bolta unor ceruri dispărute: „Aveam la noi o cărticică de rugăciuni din care am învățat pe dinafară rugăciuni. Niciodată nu am să fiu capabilă să exprim în ce fel Domnul, în măreția Sa, ne acordă favorurile pe care I le cerem aproape cu impertinență. Singurul grai în care pot exprima uluita mea recunoștință este graiul lacrimii, acea lacrimă limpede, rotundă și mare cât toată întinderea sufletului meu”.

IUBIREA ÎN HRISTOS – PUNTE ÎNTRE SUFLETE ÎNLĂCRIMATE

Prin bunăvoința directoarei închisorii, poreclită de deținute, Diri, în cotloanele celulelor de la Mislea zac ascunse ace, andrele și alte mici unelte de lucrat în os, din care vor prinde viață tot felul de miniaturi care de care mai migălite și mai ingenioase: „Diri venea des printre noi. Am început să-i sugerăm ideea unui atelier cu deținute politic, arătându-i ba un lucru, ba altul cu care s-ar fi putut face producție. La un început de toamnă, Marieta, maistra de la atelierele deținutelor de drept comun, însoțită de Diri, ne-a întrebat dacă știe cineva să croiască ii. Cum nu se anunța nimeni și cum bănuiam că se întrezărește posibilitatea de lucru, m-am oferit eu”. Aspazia va lua pe umeri greul lucrului la iile românești comandate pentru export, croind și brodând zi și noapte cu bucuria în suflet că ancestralele noastre motive naționale vor ajunge peste hotare: „Munca aceasta ne-a ordonat gândurile și ne-a ajutat să facem abstracție de condiția noastră de deținute. Așa hămesite de foame, în condiții de mizerie nespusă, noi ne-am făcut cu cusutul cămășilor românești, un atelier spiritual. Munca noastră neplătită, dar asumată de bună voie a fost un intermezzo în simfonia satanică ce va urla încă multă vreme în viața noastră”. Împreuna-pătimire cu celelalte surori de suferință avea să-i întărească sufletul purtarea Crucii: „Doream să-mi culc îndurerarea lângă cea a suratelor: era mai puțin intensă când o trăiam împreună. Ce bine era că între pământul negru de jos și cerul prea înalt de sus, Dumnezeu a așezat ca scară, prietenia!”. Luminate în smalț de har, inimile tinerelor deținute se unesc într-un singur duh, bat odată și respiră îngemănate parcă într-o unică ființă, la picioarele lui Iisus: „Bucuria de a fi cu El chiar în mijlocul celei mai meschine mizerii ne cufunda într-un ocean de frumusețe, de echilibru. Lângă El, totul era nesfârșit de frumos, de bun, de adevărat (…). Acum, mai clar ca oricând îmi e limpede că ceea ce ne lega era iubirea”.

Până și inima frântă de durere a lui Diri se va odihni în oceanul de iubire care tălăzuia adâncul sfințit de har al sufletului fericitei Aspazia: „Într-o seară am fost scoasă din secție și gardianca mi-a spus să plec singură la birou. La lumina slabă care venea de la becul din curte, am observat că Diri stătea la biroul Marietei cu mâinile adunate în poală și părea că plânge. Orice mi-aș fi putut imagina despre ființa aceasta plină de contradicții, dar lacrimi pe chipul ei în niciun caz. Am întrebat cu un sentiment ciudat, dar copleșitor: «De ce sunteți amărâtă?». «Tu ce crezi că este mai greu de suportat în materie de suferință?». «Știu eu? Poate o iubire trădată». «Da, sigur, e o mare sfâșiere. Dar altceva?». «Poate un prieten care te vinde». «Sigur, e cumplită o prietenie trădătoare. Și ce-ar mai fi?». «??». «Cel mai crunt este să te înșele propriul tău ideal, idealul pe care ți l-ai făurit cu migală, cu multă bună credință și chiar cu ardoare. Cum sunt incapabilă să neg cu nerușinare realitatea, m-am pomenit goală și în cap și în inimă. Mi s-a prăbușit idealul și toată rațiunea luptei îndârjite pe care am dus-o”. Prețul dezmeticirii la realitate, o va costa pe Diri demiterea din funcție, iar probele acuzatoare vor fi strânse cu sârg de anchetatorul Alexandru Vișinescu. La Mislea, regimul de detenție se înăsprește tot mai mult, de la o zi la alta: „Vișinescu dăduse dispoziție să fim ținute până la limita înghețului. Era atât de frig, încât într-o noapte m-am pomenit cu un șoricel chiar lângă gura mea. Venise să se încălzească la respirația mea. În curând m-a prins un frison care nu s-a mai oprit. Îmi clănțăneau dinții și mă dureau toate oasele”. Hrănindu-se cu azima rugăciunii neîncetate, deținutele de la Mislea înfruntă senin avalanșa de torturi și reușesc să întoarcă cursul anchetei, salvând-o pe Diri de condamnare: „Apropierea dintre noi și Diri s-a făcut strict pe coordonatele omeniei. Noi am respectat durerea imensă pricinuită de prăbușirea concepției pentru care luptase, iar ea a trebuit să recunoască faptul că adevăratele caractere le-a găsit printre noi, cele care luptam împotriva crezului ei din tinerețe”.

ÎN IADUL PĂTIMIRII DE LA MIERCUREA-CIUC

În trâmba de lumină a unei zile de primăvară, zăvoarele celulelor de la Mislea se deschid, și câteva deținute, printre care și Aspazia Oțel pornesc pe drumul necunoscut al unei alte închisori. Penitenciarul Dumbrăveni le va găzdui un răstimp până într-o noapte când obișnuita dubă fără geamuri și fără bănci, le va transporta către o nouă destinație: Miercurea-Ciuc. Pentru Aspazia, anii petrecuți la Miercurea-Ciuc, vor fi presărați cu multe izolatoare. Fiorii sfintei rugăciuni se vor îngemăna tăcut în aripi de lumină: „Doamne, eu știu că undeva, în miezul ei, și temnița aceasta are o inimă (…). În seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ți le-am pricinuit eu Ție. Iată, singură printre șobolani și libărci”.

Miracolul dăruirii revarsă râuri de har și în iadul pătimirii de la Miercurea-Ciuc. Aspazia și suratele ei de suferință vor lucra zi și noapte la broderia unei rochițe pe care una din gardiencele miloase ale închisorii, o dorea pentru botezul fetiței sale, Antonia. Cu ajutorul turnătoarelor, administrația află de firul poveștii și trece la represalii, iar Aspazia este aruncată în pivnița închisorii în care șobolanii colcăiau nestingheriți, părând de departe niște banale smocuri de paie. Groaza se înstăpânește hain asupra sufletului ei greu încercat: „M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul. Nu mai simțeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătușe, simțeam de pe acum turma de șobolani urcată pe mine. Și într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: «Doamne! Nu mă lăsa!». Și în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu și totuși nu-mi percepeam existența. Ieșisem parcă din timp și din spațiu, nu știam, de fapt, ce eram și unde eram. Eram o vibrație intensă, aproape de nesuportat. Simțeam o încredere nețărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat și totuși mistuitor ca un rug fără arsură”. Sfinții Părinți numesc acest gen de experiență mistică – vederea Lumini necreate, de care fericita Aspazia s-a învrednicit asemenea sfinților văzători de Dumnezeu, experiență ce avea să o călăuzească până la sfârșitul vieții sale. Zile în șir, nimbul de har îi va lumina chipul și adâncul inimii zdrobite de neagra suferință.

CUMPLITA FARSĂ A ELIBERĂRII. O NOUĂ ÎNTEMNIȚARE

În luna lui cuptor a anului 1958, Aspazia așteaptă cu înfrigurare clipa în care să-și ia rămas bun de la temnița cea cu lacrimi și zăbrele. În ziua de 9 iulie care ar fi trebuit să fie ziua eliberării sale, este adusă la izolatorul 1 al închisorii. După alte șase zile semnează biletul de eliberare și în același timp i se iau amprentele digitale pentru o nouă fișă de încarcerare: „Era atât de neobișnuit procedeul că am înghețat, pur și simplu. În curte mă aștepta un mic pluton format din patru ostași și un sergent. De ce atât de mulți pentru o singură femeie care trebuia eliberată și de ce înarmați până în dinți?”. Gândul răzleț că hidoasa moarte o pândește, îi strânge sufletul în brațele împăcării: „O liniște calmă, dar înghețată a pus stăpânire pe gândurile mele până aici atât de învolburate. Mi-am amintit că trebuie să spun Lumină lină, rugăciunea care ținea loc de lumânare, de spovedanie și de prohod. Am început s-o spun mașinal, fără să mă opresc la înțelesul adânc al cuvintelor. M-am oprit din rugăciune, remarcând discrepanța: «Venind la apusul soarelui», ori acum era un minunat răsărit de soare ce poleia cu lumină orășelul pitoresc și teii care, într-adevăr erau încă înfloriți”. Zbuciumările de gând îi sunt curmate de șoapta stinsă a locotenentului: „Nu te lasă să pleci acasă. Ai mai primit patru ani. Ce să zic? Vai de tine! Ești primul caz, toți sunt înlemniți”. Lacrimi de jar se preling și îi ard lămurit pe obraz: „Liniștea pe care mi-o dăduse gândul că voi cădea la picioarele Jertfei într-o prea frumoasă zi de vară, în plină tinerețe încă, s-a spulberat, s-a făcut țăndări. Cruzimea acestei fărădelegi mi se părea mai insuportabilă decât execuția”. Ghemuită în bena camionului ce se îndreaptă către Mislea, cu fruntea rezemată de gândurile întristării, Aspazia privește în zare la anii sfărâmați de frământare: „Așadar, din nou singure sub binecunoscutul regim de exterminare. Eram un mic univers închis într-o capsulă, sub legi guvernate de tiranie. Treaba noastră se reducea la trecerea cât mai rapidă și cât mai discret în neființă. Numai că noi nu prea ne grăbeam să le facem pe plac”. Între pereții de cavou ai temnițelor de la Mislea, Jilava, Botoșani și Arad, Aspazia va bea până la fund pocalul suferinței, în boli, bătăi și umilințe, în tremur lung de rugi fierbinți: „M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supraviețuim Calvarului. Închise în spații strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaștem până la saturație toate limitele, noi, totuși nu ne-am sfâșiat între noi și nu ne-am pierdut mințile pentru că am descoperit puterea dragostei și am luptat să ne însușim treptele dragostei”.

MULT AȘTEPTATA ELIBERARE. PE ALTARUL JERTFEI PÂNĂ LA MOARTE

„Aduc laudă Tatălui că nu a disprețuit tristețea mea și că mă întâmpină cu mângâierea și mă primește cu iubirea, când eu așteptam doar înțelegerea. Cânt bucuria că tristețea mea a devenit prilej de iubire”.

Într-una din zilele toride de iulie a anului 1962, în plumbul zării de închisoare răsare o rază de nădejde învederată: Aspazia Oțel este pusă în libertate după 14 ani de temniță grea: „Mă întorceam acasă! Proscrisă! Într-o lume guvernată de ură! Și totuși sorbeam cu nesaț lumina imperială și căldura blajină a acestei veri, din anul Domnului 1962, când mi se schimba dominanta destinului și poate pentru că îmi simțeam sufletul inundat de o frântură din tinerețea mea întreruptă abrupt cu 14 ani în urmă, mi-au răsărit în gând câteva versuri ale lui Panait Cerna, demult uitate: «Puteri, ce puneți între noi hotare!/ Amenințați, loviți, răniți mai tare!/ C-un zâmbet în luminile privirii,/ Cu milă și blândețe vă primim./ Nu tremurăm la gândul nimicirii,/ Noi suntem mai puternici: noi iubim»”.  

Reîntoarsă în viața de familie, în orașul Roman, Aspazia Oțel continuă ca și în anii de închisoare să se mistuie pe rugul dăruirii pentru semeni. Găsind cu greu un post vacant de contabilă la o cooperativă din Roman, își va îngriji mama pensionară vreme de 19 ani, se va jertfi creșterii celor doi copii din prima căsnicie a soțului, Ilie Alexandru Petrescu, fiindu-i sprijin și mângâiere din 1964 până în anul decesului acestuia, 1987.

După decembrie 1989, Aspazia Oțel Petrescu va fi neobosită în a mărturisi generației de azi și de mâine despre jertfelnicia pentru credință și dragostea de neam ale celor care au pătimit în gulagul românesc din perioada ateistă. Ani în șir, va binecuvânta cu prezența ei comemorările martirilor din temnițele comuniste, împodobind prin cuvântări pline de măiestrie literară jertfa sfinților din închisori. În casa modestă din Roman, acolo unde din strigătul inimii ei lămurite de atâta durere și de lacrimi de sânge prefăcute în vatră de jar, va ieși la lumină cartea de memorii, Strigat-am către Tine, Doamne…,vor găsi alinare și balsam pentru rănile din suflet, toți cei care vor trece pragul casei ei, însetând după cuvântul viu, țâșnit din Duh. Mărturisirea ei nu a oglindit doar aducerea la lumină a adevărului din perioada temnițelor comuniste, ci alături de Părintele Justin, care i-a fost povățuitor și sprijin tainic în ultimii ani ai bătrâneților sale, cu o distinsă și rafinată înțelepciune, a mustrat și demascat derapajele așa-zisei democrații, dovedind o ageră și pătrunzătoare vedere a realităților de azi, referitoare la: dictatura biometrică, statul cibernetic virtual, satanizarea lumii prin consumarism, plăcere, controlul minții, manipularea comportamentului prin tehnica internetului, ecumenismul și altele.

În mărginirea blândă a timpului vremelnic, aproape de zenitul vieții, când boala a răpus-o, cu sufletul senin privind în veșnicie, Aspazia Oțel Petrescu va odihni pe fruntea-i luminată, laurii muceniciei, sub dragostea și atenta îndrumare părintească a duhovnicului ei, Părintele Constantin Catană, de la mănăstirea Văratec. Țintuită în patul suferinței, vegheată la căpătâi, zi și noapte cu dragoste fiască de maicile de la mănăstirile Diaconești și Paltin Petru-Vodă, vreme de trei luni (noiembrie 2017 – ianuarie 2018), va aștepta cu multă luptă, să pună răstignirii ei pe cruce, cunună și trepte către cer. Cu jertfă, ceas de ceas și cu nepământească pătimire, sufletul Aspaziei Oțel Petrescu își va lua zborul către Domnul, la 23 ianuarie 2018, pășind în zarea de lumină a Raiului mult dorit, în fierbinte rugă de slăvire a Mirelui iubit: „Pentru tine, Doamne, numai pentru Tine/ Ți-am trimis spre ceruri tainică solie,/ Dragoste curată, dor nepătimaș/ Să-mi gătești de nuntă, haină argintie/ Și-n sclipiri de soare să-mi gătești sălaș/Dragoste curată, dorul din solii,/ Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,/ Ca să urce fumu-n valuri viorii/ Către Tine, Doamne, numai către Tine”[3].          

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)


[1] Aspazia Oțel Petrescu, Adusu-mi-am aminte, Roman, 2007, p. 5. Toate citatele autobiografice sunt preluate din Strigat-am către Tine, Doamne… și Adusu-mi-am aminte.

[2] Se referă la spovedanie.

[3] Frag. din poezia Dragoste, de maica Teodosia-Zorica Lațcu.

Știri

Comments are closed.

Înapoi