Vizita PS Ignatie al Hușilor la mănăstirea Paltin Petru-Vodă

Duminică, 30 octombrie PS Ignatie al Hușilor a vizitat mănăstirea Paltin, împodobind-o cu slujirea arhierească și un bogat cuvânt de învățătură despre foamea noastră de iubire. Un cuvânt despre cum să depășim depresia, anxietatea, tulburările interioare, asemănându-ne cu smerenia săracului Lazăr.

Cuvânt la Duminica săracului Lazăr și bogatului nemilostiv

Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui plin de bube.

Din Evanghelia Sf. Luca, cap. 16, versetele 19-20. Preacuvioase părinte stareț, preacuvioși părinți, preacuvioasă maică stareță, preacuvioase maici, iubiți frați și surori, împreună rugători:

În carul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii din această duminică, Biserica a rânduit să fie citit un pasaj evanghelic în care ni se vorbește despre două personaje cu atitudini diferite față de ceea ce înseamnă dragostea celui care are nevoie de atenția noastră, de sensibilitatea, de gingășia noastră. Un personaj din această parabolă nu are nume. Numele lui este păcatul pe care el l-a săvârșit. Și anume insensibilitatea, indiferența, sau lipsa totală de atenție față de cel care este în nevoie. Al doilea personaj are nume: săracul Lazăr…Are nume pentru că el s-a dovedit a fi persoană; care înseamnă iubire, înseamnă deschidere, înseamnă răbdare și mai ales libertate. Săracul Lazăr, cel puțin așa cum reiese din Evanghelie nu l-a judecat pe bogatul care petrecea în slavă, în chip strălucit. Îmbrăcat în haine scumpe și evident se hrănea pe măsură. De aceea, credem că, Domnul Hristos, când a rostit această parabolă i-a dat nume săracului – Lazăr! Pentru că el întruchipa tot ceea ce noi înțelegem prin persoană umană. Din punct de vedere al aparențelor, săracul Lazăr era defavorizat, să spunem, în comparație cu bogatul. În sensul că, am putea spune că era lipsit de demnitatea persoanei umane. Pentru că stătea la poarta palatului acestui bogat, îmbrăcat în haine, care inspirau mai mult milă, decât atenție sau respect. Era plin de bube și câinii își făceau milă de el, de sărăcia și de starea aceasta, am spune noi, omenește vorbind – jalnică, demnă de dispreț în care se afla.

Depersonalizarea umană

Bogatul, în această evanghelie, el nu mai era persoană. Chiar dacă, conform logicii noastre omenești el, în aparență, în exterior, în contrast cu Lazăr, am spune noi că avea toate indiciile să-l considerăm persoană. Bogat, poziție bună, se îmbrăca frumos, elegant, era întotdeauna plin de strălucire și slavă. Însă, îi lipsea ceva esențial. Ceva care l-a depersonalizat: și anume – deschiderea, sensibilitatea și gingășia care ar fi trebuit să le manifeste față de săracul Lazăr. Nu putea să împărtășească dragoste pentru că el era egoist. Acesta era Dumnezeul celui căruia îi slujea: egoismul! Și un om egoist își creează un propriu univers, îl inventează, îl populează cu gândul , cu mentalitatea care-i numai în capul lui și de care el este foarte sigur și nu-l interesează ce se petrece în jurul său. Rămâne complet insensibil. Credeți că noi nu ne identificăm cu acest bogat? Și cu atitudinea de insensibilitate? Că aceasta a fost păcatul lui, nu că era bogat! Cei doi și-au primit răsplata nu pentru poziția lor socială pe care o aveau. Lazăr nu s-a dus în Rai pentru că era sărac și că era amărât. Dumnezeu nu ne vrea în felul acesta! Nici bogatul nu s-a dus în iad, de-acolo unde, paradoxal, îl vede pe Lazăr în sânul lui Avraam, în bucurie. Și el, bogatul, care în viața lui pământească nu știa ce-nseamnă să-ți dorești o picătură de apă. Să fii însetat și să n-o primești, în iad! Când ajunge, el era atât de sărac – n-avea faptele cele bune, încât cere ajutor să primească un strop de apă. De-acolo din locul unde era săracul Lazăr. În sânul lui Avraam, ca să vedeți ce întorsătură a lucrurilor. Pe pământ bogat, nu se gândea că-i lipsește ceva vreodată și dincolo, în iad, ajunge acest bogat, care trăia în desfătări să cerșescă un strop de apă ca să-și ostoaie setea. Ei nu au ajuns, repet, în locurile despre cum ne vorbește Scriptura pentru poziția lor socială. Lazăr a ajuns în Rai fiindcă a fost răbdător. A fost mulțumitor.

N-a cârtit!Nu și-a manifestat indignarea și revolta față de dumnezeu sau chiar față de acest bogat…Ar fi avut tot dreptul s-o facă, să-i spună: „Tu trăiești în opulență, bogăție, ai mesele pline toate. Te desfeți și tu nu-mi dai nici măcar o cârmoajă de pită! Nu-mi dai nimic din toate acestea!” N-a cârtit. A fost mulțumit, de aceea, Dumnezeu i-a făcut parte de Rai. Și-așa ne face parte fiecăruia dintre noi dacă suntem mulțumitori și-avem răbdare, avem dragoste și desigur, nu cârtim în nici un fel, nu judecăm pe nimeni pentru ceea ce ni se întâmplă nouă.

Bogatul s-a dus în iad pentru că a fost insensibil. Fără nici un fel de deschidere față e nevoile săracului Lazăr. Câți dintre noi nu ne comportăm ca acest bogat? Ne împăunăm, ne înfoiem așa, și trăim cu cele pe care le avem înăuntrul nostru și le considerăm ca pe un fel de porfiră și vison – bogăția noastră cea mai de preț: gândurile noastre, mentalitatea noastră, ideile noastre. Le îndumnezeim și le credem că ele sunt cele mai bune cele mai grozave, deosebite…Le impunem celorlalți. Dacă, Doamne ferește celălalt nu le acceptă, începe marea tulburare. Și neliniște. Pentru că tu ești prea obsedat de tine însuți. De ego-ul tău, de egoismul tău, de ceea ce tu trăiești în chip păcătos și schimonosit, încât să mai ai deschidere sensibilitate, să te gândești sau cel puțin să te întrebi că ai putea să fii în eroare, să greșești.

Lazăr n-a cerut atenție și nici dragoste

Există și riscul acesta. Să simți că ai nevoie de dragoste. Și ceilalți sunt insensibili. Pur și simplu nu le pasă. Și pe tine te îndurerează lucrul acesta, te întristează extraordinar de mult și-ajungi să te superi, să cerșești permanent dragoste. Așa-i firea noastră. E greu să avem atitudinea acestui sărac. A lui Lazăr. Care n-a cerut atenție și nici dragoste din partea bogatului, n-a cerut nici măcar să își aplece acest bogat privirea înspre el. Îi era doar foame. Vedeți, cum se spune în Evanghelie: Că poftea și el la cele ce rămâneau la mesele acestui stăpân. Poftea.. adică îi era foame și lui, chiar dacă nu cerea și nu cerșea lucrul acesta îi era foame de dragoste! Asta înseamnă și așa ar trebui să înțelegem. Sigur că, poate avea și foame biologică –  expresia dorinței trupului. Dar mai presus de toate, avea nevoie de pâine dragostei. Și cu toate acestea, n-a cerut-o. Așa ar trebui noi să ne comportăm: ne este foame să fim iubiți, să fim înțeleși să fim acceptați, să fi ajutați atunci când avem nevoie, însă, este total greșit să transformi această problematică a ta, frământarea ta în ceva în jurul căreia trebuie să pivoteze întreaga planetă și toți oamenii pe care îi întâlnești! Să-ți slujească, cu alte cuvinte: greșit! El ne spune ce înseamnă să iubești pe cineva, să-l simți aproape de tine, să simți foamea aceasta de dragoste, din partea lui cum a simțit acest Lazăr, dar în același timp să nu cerșești dragostea! Nici să aștepți să fii iubit!

De unde vine sentimentul singurătății?

Orice om, fie împărat, fie cerșetor – veți vedea, că de îndată ce vrea să fie iubit de alții sau să-l iubească alții va simți singurătate. Și-așa este, să știți. Cred că am experimentat cu toții asemenea sentimente. Pe măsură ce aștepți să fii iubit parcă se intensifică în tine această frământare că ești singur. Lazăr, cel puțin așa intuiesc, nu ni se spune la modul explicit în Evanghelie – el n-a cerșit să fie iubit, Îi era doar foame de iubire. Tuturor ne este foame să fim iubiți, repet, să fim înțeleși, acceptați. Dar nu transformăm lucrul acesta într-un ceva în fața căruia toți să capituleze, să ne slujească, să fim tratați cu foarte multă atenție.

De aceea, să nu ne iluzionăm că această parabolă nu are nici un fel de aplicabilitate asupra vieții noastre, sau în viața noastră. Din păcate ne putem identifica cu acest bogat, care nu are nume. Ne depersonalizăm, de vedem strict doar pe nevoile noastre. Ale noastre. Atât! Rămânem insensibili, egoiști și egoismul este cel care ucide, anesteziază, pulverizează dragostea. Și ne bucurăm doar de cele pe care le avem în propriul nostru univers. Fără deschidere față de cel care are nevoie de dragostea noastră, nevoie de atenția noastră.

Înfometați de dragoste

Observați că, de multe ori, oricât de însetat ai fi, biologic vorbind, de înfometat ai fi, oricâtă arșiță a soarelui ai suferi în trupul tău; când primești o mică rază de dragoste din partea cuiva deja simți că ai înviat. Și nu ai nevoie nici de mâncare, n-ai nevoie nici de apă, nimic…Nici de răcoare. Dragostea aceea îți ține loc și de răcoare și de pâine, de hrană, și de toate cele de care tu ai nevoie. Pentru că așa suntem noi constituiți, așa ne-a lăsat Dumnezeu: să fim înfometați de dragoste, dar să nu uităm să ne gândim, că așa cum eu sunt înfometat de dragoste și de atenție, de gingășie, de sensibilitate și celălalt de lângă mine este tot la fel ca mine. Poate într-un grad mai mic sau mai mare are nevoie și el de aceleași lucruri de care am eu nevoie. Și simt că mă bucur de ele. Vedeți, când suntem într-o deznădejde, vreo tristețe, într-o suferință, e suficient să primești un cuvânt din partea celui pe care tu-l iubești extraordinar de mult. Este ca și cum tot s-a rezolvat. Și-a dispărut din tine ceea ce poate ți se părea așa de împovărător, atât de greu de dus pentru inima ta. Așa ne iubește Dumnezeu, să știți! Cel care este persoana absolută. Treimea de Persoane. Absolut. Așa ne iubește. E atent la nevoile noastre. Și la dragostea noastră și la faptul că avem nevoie de lumină și de încurajare, avem nevoie de dragoste fiecare dintre noi, așa cum avea nevoie acest Lazăr. dar să nu uităm, că el n-a cârtit. Deloc.

Să împărtășim dragostea!

Închei cu gândul acesta: să luăm aminte și să căutăm pe cât ne stă în putință să conștientizăm că e nevoie să împărtășim dragoste, să împărtășim înțelegerea, acceptarea, să intri în inima celui de lângă tine, să-l înțelegi de ce poate se comportă într-un anume fel, ciudat, bizar, inexplicabil pentru tine. Fă efortul de a trece dincolo de ceea ce vezi că este în fața ta și poate că sunt niște aparențe. Așa cum era acest sărac. Care cine s-ar fi uitat la el. Vedeți că și noi, cum ne raportăm la cei pe care-i vedem că-s murdari, miros urât, au o înfățișare neîngrijită…le-aruncăm un ban și-i lăsăm. Nu intrăm în vorbă cu ei. Nu dialogăm, să vedem în spatele acestei pojghițe, a sărăciei în care el se scaldă acolo. Ce suflet este? Cum gândește? Cum se raportează el la viață? Cum înțelege propria lui viață? Cum o pricepe? Vedeți acest sărac Lazăr, care înafară de bube, câini, care îi lingeau aceste bube, îmbrăcat amărât și-nfometat. Nimeni nu ar fi intuit că el a moștenit Raiul și se va duce în sânul lui Avraam. Și celălalt, bogatul, cu porfiră…Bogatul! Îmbrăcat în haine luxoase, mâncare, desfătări, lui i-am fi acordat mai multă atenție. Dar se pare că el, cu toată bogăția lui – și de fapt nu asta era problema, ci insensibilitatea lui, egoismul lui – a moștenit iadul.

Domnul să ne învrednicească și să împărtășim dragoste și înțelegere față de cei din jurul nostru. Amin.

 

Știri

Comments are closed.

Înapoi